Recenzie „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde

23:39

Dacă ai mai citit cel puțin o recenzie de-a mea până acum, atunci probabil te vei întreba de ce încep direct cu recenzia, cu propria-mi părere și nu cu un sinopsis, ori niște opinii publice. Adevărul este că sunt foarte nerăbdătoare în a-mi exprima părerea în legătură cu acest volum.. de-a dreptul superb. Ce pot spune?! Oscar Wilde m-a fascinat intru totul.

Citind această carte mi-am demonstrat mie însămi de ce ar trebui să mă apropii mai mult de clasici ai literaturii universale. Nu mă înțelegeți greșit, există, într-adevăr, o grămadă de cărți bune, care merită citite, acestea începând de la romane thriller, romance, până la psihologie practică, însă la un moment dat, în viață, avem nevoie de niște literatură adevărată, aveam nevoie nu de ceva bun, ci de ceva strălucitor, remarcabil. „Portretul lui Dorian Gray” este una dintre acele opere care au mișcat grămezi de suflete și care, de-a lungul atâtui timp, au lăsat, cred eu, mii se întrebări pe buzele a nenumărați cititori. Mai mult decât atât: a oferit răspunsuri, poate, la propriile frământări interioare ale cititorului.

Ca să pătrundeți și voi, odată cu mine, în lumea acestui prim volum al lui Oscar Wilde, încep prin a vă spune despre Dorian Gray. Acest tânăr ce poartă un nume atât de frumos și de elegant este o persoană care fascinează prin frumusețea sa orbitoare. Tinerețea – alt element care îl definește. Dorian Gray este tânărul care a reușit prin aspectul său fizic să atragă atenția pictorului Basil Hallward, ajungând astfel să pozele pentru acesta. Acasă la Basil Hallward, în timpul unei ședințe, Dorian îl cunoaște și se împrietenește cu lordul Henry, acesta fiind un personaj care va avea mai apoi o importanță majoră în evoluția lui Dorian.

M-a atras tare mult și, de asemenea, mi-a dat de gândit modul în care Dorian vedea, la începutul romanului, portretul ce îi fusese făcut de către Basil: acesta este supărat pe portret, nu îl încântă, fiindcă, deși un portret foarte reușit, îl vede superior lui, acesta păstrându-și tinerețea pentru totdeauna, pe când el nu va putea beneficia de acest lucru. Un concept foarte interesant.

Cred, de fapt, că această carte este o figură de stil, o metaforă atât de frumoasă. Reprezintă evoluția lui Dorian către autocunoaștere, acesta fiind încercat de diferite sentimente, trăiri care, într-un fel sau altul, îl domină și îl marchează. Acesta cunoaște gustul dragostei, iar mai târziu parcă își schimbă modul de a fi.. sau poate doar abia atunci îi iasă la iveală adevărata ființă.

Acest roman are la baza trei personaje, trei caractere puternice și diferite: Dorian, lordul Henry și Basil Hallward, iar contrastul dintre ei este unul destul de puternic, ceea ce face ca acest roman să fie unul atât de bun. Chiar înainte de a începe să citesc cartea, am sesizat mărturiserea autorului,

„Portretul lui Dorian Gray reflectă mult din mine însumi: Basil Hallward este ceea ce cred eu că sunt, lordul Henry – ceea ce crede lumea că sunt, iar Dorian – ceea ce aș vrea să fiu – în alte vremuri, poate.” (Oscar Wilde)

vorbe care m-au intrigat și, chiar în timp ce citeam, analizam mereu aceste trei persoanje, gândindu-mă la această frază.

Ah, da, era să uit: adevărul este că am întâlnit și un obstacol în lecturarea acestei cărți, iar acest obstacol poatră numele de Capitolul XI, capitol pe care l-am parcurs destul de greu datorită multelor referiri la alte personalitări ori evenimente din trecut. Însă a meritat să mă chinui puțin cu el, cu siguranță.

Am remarcat, de asemenea, o asemănare oarecare în stil cu F. Scott Fitzgerald, referindu-mă la romanul Marele Gatsby al acetuia, însă „Portretul lui Dorian Gray” este ceva mai profund, are acea sclipire care îl diferențiază de multe alte opere. Este un clasic care, la naiba, trebuie, dar trebuie citit la un anumit moment în viață.
Și iată că m-am lungit mult de tot cu această recenzie. Asta se întâmplă când ai prea multe de spus, nu-i așa?

Am să vă las, de asemenea, câteva pasaje mai micuțe din carte care m-au impresionat:

Cel care pozează nu-i decât un accident, un simplu prilej. Nu pe el îl dezvăluie pictorul, ci mai degrabă pictorul este acela care, prin pânza zugrăvită, se dezvăluie pe sine însuși.
Scopul vieții este autodezvoltarea. Deplina înflorire a personalității – iată sensul existenței existenței sub soare a fiecărui dintre noi. În zilele noastre însă, oamenilor le e teamă de ei înșiși.
Este sufletul o umbră al cărei sălaș se află în casa păcatului? Ori adevărul e că trupul sălășluiește în suflet, așa cum credea Giordano Bruno? Separația dintre spirit și materie este un mister, după cum contopirea spiritului cu materia tot mister este.
De câte ori sunte fericiți, suntem și buni, dar nu de câte ori suntem buni suntem și fericiți.
Deseori am impresia că arta îl ascunde pe artist într-o măsură mult mai mare decât îl dezvăluie.
Iar după cum spusesem și într-o postare anterioară, pur și simplu iubesc această ediție a cărții. Coperta îmi place extrem de mult, iar formatul cărții este de asemenea de ajutor.

Menționez că ediția curentă poate fi cumpărată de AICI, în cazul în care vreți și voi să o achiziționați.

You Might Also Like

2 comentarii

  1. Îmi plac foarte mult recenziile tale și felul în care surprinzi esenţa fiecărei cărţi.
    Despre Wilde nici nu mai am ce să adaug, este unul dintre favoriţii mei, ca și Eliade. :)

    îţi urez un Paște fericit și sărbători frumoase!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hei, îți mulțumesc frumos! Un Paște fericit, asemenea!

      Ștergere